Cum devii, chiar și atunci când crezi că e prea târziu sau…
…și terapeutul e om
Ocaziile nu apar așa, din senin, ele se coc și apar fără să îți dai seama cât de mult ai muncit până atunci. Voi spune o povestioară.
După mulți ani de lucru în cabinet, terapeuta a luat decizia de a ieși din cochilia sa. Chiar și un cabinet de terapie poate fi un pic ca o armură, ca o cochilie, ca o cazemată, esențialul este să te trezești. Terapeuții, oameni fiind, sunt creați din piele, oase și sânge.
Într-o bună zi, privind ea spirala din tabloul de pe perete, un cadou de la un prieten pictor, și-a spus că a venit timpul. Cazemata în spatele căreia se ascunsese cu grijă și cu mult efort, începuse să se învechească. Nu mai era de folos.
Pictură de Adrian Dumitru
Poate că ar fi ieșit ea mai devreme dacă nu ar fi oprit-o de fiecare dată gândul că nu are nimic nou, extraordinar, semnificativ de oferit unui public mai larg: să scrie un articol, măcar o povestioară, să țină o conferință, într-un cuvânt, să se expună lumii largi și nu numai celor pe care îi întâmpină în cabinetul sau, să pășească din cabinet – afară!
Povestind această mică istorioară, mă întreb dacă i-a mai trecut cuiva prin minte, măcar o singură dată, gândul că nu are nimic valoros de oferit? Dacă da, înseamnă că știți cum e și mai ales că veți găsi lucruri utile în cele ce urmează.
Sigur că în tot acest timp terapeuta primise diferite semnale de la cei din jur, invitații la conferințe, prezentări profesionale, însă nu putuse să le bage în seamă, întrucât își spunea că ea este făcută să lucreze la interior, în plan secund, în backstage, nu pe scenă, nu avea nimic de demonstrat și multe alte raționalizări. La un moment dat, fiind foarte tânără, cineva a întrebat-o de ce stă în colțul acela, în fotoliul acela, ca un melc. Ce viziune greu de dus despre sine i se comunicase, era în cabinetul său! ”De ce nu ieși să vorbești și lumii, să fii mai lesne cunoscută, să te adresezi mai multor oameni în același timp?”
Ulterior, când a apărut într-un scurt interviu la TV, o clientă i-a spus cu câtă bucurie și-a anunțat familia: ”A, uite-o și pe terapeuta mea ! Deci mai face și altceva, mai iese și afară, nu stă doar în cabinet.” O alta viziune greu de dus… deși, era spusă cu gânduri bune și cu sensuri care le priveau, într-un fel, pe amândouă.
Doar că, știți cum e, dacă tu nu ieși de bună voie din cochilie, au alții grijă să o facă, să te trezească – așa că anul a început cu mulți clopoței sub formă de proiecte: „Vrei să fii redactor la o revistă?” ”Da!” Și apoi alt proiect : „Hai să facem un newsletter!” Și de unde stătea ea ascunsă în propriul cabinet, ce să vezi, aceste proiecte au scos-o din cochilia sa de melc. Trebuia acum să scrie articole online – trac, temeri, umane, profund firești; ea a ales să le depășească înfruntându-le drept în față, pe toate odată și indiferent de rezultat: să se afișeze, să se expună, să iasă din cochilie… pe scenă!
Întâmplător, într-o zi o informație îi trece pe la urechi, exact în focul evenimentelor: dacă smulgi melcul din locul lui – și facem asta uneori, chipurile să îl ajutăm, luându-l de pe pavajul străzii să îl punem cu bine în grădina – îl rănim, căci melcul are o aderență, o piele foarte fină și îi provocăm suferință. Precum melcul, și terapeuta s-a smuls din cabinetul ei, și așa a ajuns să spună da și altor invitații de a contribui cu prezentări la diverse conferințe, discuții cu publicul. Ea, care a stat tot timpul în culise, iat-o direct pe scenă! A spus ”Da!” și propunerii de a face lansarea unei cărți pe care o tradusese împreună cu un grup de colegi, mai bine de un an.
Vorbind la conferințe, terapeuta și-a dat seama, așa… cu melcul ei cu tot, că începuse să se accepte așa cum e, doar a fi terapeut înseamnă să poți să îți vezi atât punctele forte cât și pe cele slabe, să le iei cu tine și să faci față vieții și provocărilor ei. Așa a decis să se prezinte lumii, cu grijă față de aderențele sale anterioare și interioare, dar și cu ochii în afară, de jur împrejur, pentru că ocaziile cărora le-a spus DA, ea le-a cerut. Aparent a fost întâmplător, însă toate aceste oportunități de fapt ea și le-a oferit, și îi era clar că era necesară o schimbare în interior, în mintea sa, pentru ca ele să fie posibile în afară.
Iată perspectiva sa : când mintea spune nu, e nu. Când însă mintea spune da, chiar și cel mai sperios melc iese din cochilie și își trăiește rostul său. De la melc a învățat multe lucruri valoroase… dar toate aceste provocări nu le-ar fi trăit dacă melcul nu ar fi catadicsit să iasă din cochilie. Și nici dacă ea nu ar fi fost deschisă să caute valoare și să învețe de la această ființă aparent insignifiantă.
De aceea, îndemnul ei pentru toți oamenii-melci, ca ea, este doar atât: curaj! ieși, arată-te lumii și arată ceea ce ai valoros de oferit, oricât de mărunt ți s-ar părea: va ajunge la oamenii potriviți, care caută acel grăunte valoros.
Rostindu-și aceste cuvinte în sinea ei, ochii i s-au oprit din nou pe tabloul de pe perete. Era acolo de mulți ani, dar parcă acum îl privea pentru prima oară. Și așa și era, pentru că atunci a realizat că mintea ei o făcuse să vadă ce dorea ea: tabloul înfățișa, de fapt, cochilia unui melc, pe care ea o interpretase toți acești ani drept spirală.