Rupturi, întâlniri – orizonturi
În viața noastră apar inevitabil rupturi. Rupturi ale comunicării, ale relațiilor, ale atașamentelor, rupturi de proiecte, planuri, idealuri. Între rupturi și pierderi putem rămâne prinși într-un fel de fascinație a suferinței, a negativului. Ne putem pierde energia, putem obosi, în timp ce facem față rupturii. Ceva omenesc. De ce anume depinde să ne revenim din această fascinație? Cred că depinde de modul în care ne-am simțit în primele noastre legături de viață, deoarece este important ca experiențele noastre anterioare să fi fost suficient de bune. Cum adică suficient de bune? Să fi avut lângă noi părinți prezenți afectiv, un mediu de bază stabil suficient timp cât să ne ne putem dezvolta un potențial de a face față dificultăților vieții.
Uneori în relații, vedem extreme ale unui continuum, acordăm mai mult timp, energie, importanță propriei persoane sau, din contră, celuilalt.Unii dintre noi se poate să se fi obișnuit foarte mult să fie în centrul propriei vieți, atenți în special la propriul bine, uitând oarecum, de existența celuilalt, iar la polul opus, unii să fie mai interesați de locul celorlalți în propriile vieți. Dificultatea apare în momentul în care rămânem blocați într-una dintre extreme.
De exemplu, unii pacienți descoperă că aduc frecvent în discuție, în cabinet, ce fac membrii familiei mai degrabă decât să vorbească despre propria persoană. Deși discursul este viu, plin de sentimente, descoperă, în timp, înțelegerea și lucrul personal terapeutic că sunt mai degrabă, aparente, întrucât pacientul se ocupă mai mult de ceilalți decât de sine.
Ne putem păcăli dacă lăsăm lucrurile libere pe acest făgaș, aparent discutăm, ne gândim, dar de fapt pacientul își fură căciula singur, cum s-ar spune. Ocupîndu-se mereu de alții, el ajunge « să lipsească de la el de acasă ». Putem numi această preocupare pentru alții ca fiind altruistă, plină de interes și sprijin pentru cei din jur. Însă rolul meu ca terapeut, care e? Îl sprijin să vadă că s-a părăsit, s-a lăsat deoparte, sub impresia că este foarte bun, preocupat de alții, este mereu gata să vină în ajutorul altora, să găsească soluții la problemele lor.
Îmi amintesc despre un copil care a avut o experiență bruscă a unui părinte psihotic, într-un moment în care nimeni nu se aștepta. Erau cu toții în vacanță și ceva din mediul exterior a declanșat brusc, o decompensare psihotică, o ruptură în comportamentul părintelui care avea o anumită fragilitate.
Când părintele este foarte vulnerabil emoțional, ruptura de acest tip, psihotic, descătușează energii inconștiente ample, care provoacă angoase mari unui copil. El nu se mai poate oglindi în părintele său, ci îl vede pe acesta îndurerat, absorbit de sine însuși, de durerile sale – un părinte care nu mai poate să îi dea siguranță.
Care ar putea fi opțiunile pentru copil? Poate să devină extem de atent la ce spun ceilalți, să fie foarte preocupat de părerile celorlalți, întrucât a fost brusc «părăsit » de părintele său, iar ceilalți au fost martorii acestei decompensări. Când părintele de la care aștepta siguranță și susținere a pierdut controlul propriei persoane, cea mai simplă ipoteză care ne poate veni în minte este că acest copil s-a simțit abandonat, speriat, singur. Dacă oamenii din jur au fost aproape de el, poate să resimtă că lumea nu este totuși un loc complet amenințător și poate să se sprijine (să fie ținut în brațe, să i se surâdă, să i se întindă o mână în acel moment, să i se vorbească). O altă formă de sprijin este să meargă la un specialist cu care să prelucreze experiența despre care vorbim. Sunt specialiști care pot ajuta să se reconstruiască un nou tip de încredere relatională. Dacă nu e sprijinit deloc, copilul poate să dezvolte o formă de ură sau o teamă față de propriul părinte, care l-a rănit involuntar.
Foarte multe dintre rupturi au potențial de reparație, mai ales dacă sunt adresate la timp.
Am adus acest mic fragment în discuție pentru a reaminti că rupturile pot fi prevenite, ca și efectele teribile asupra celor din jur, dacă acceptăm să cautăm sprijin specializat, la timp.