Prevenția violenței
temă coordonată de Oana Nica
Zilele trecute, o femeie însărcinată a fost ucisă în plină stradă, în fața copilului ei. Crima a fost comisă de fostul ei partener, care apoi s-a sinucis. Din nou. Încă o viață pierdută. Încă un copil traumatizat. Încă o societate care vorbește o zi, două, trei… apoi uită.
S-au scris articole. Psihologi și psihiatri au analizat fenomenul: acting-out, prăbușire narcisică, imposibilitatea simbolizării pierderii. Da, toate sunt valabile. Dar nu suficiente. Și oricum nu ajung într-o formă accesibilă, cu impact, la oamenii care au cel mai mult nevoie.
Eu am lucrat ani de zile într-un centru împotriva violenței domestice. Știu ce înseamnă intervenție. Știu că există cursuri pentru polițiști, ordine de protecție, linii telefonice. Și totuși… femeile continuă să moară. Și agresorii – mulți dintre ei – nu ajung niciodată să ceară ajutor, să înțeleagă ce se rupe în ei sau măcar să vorbească.
Cum ajungem aici?
Poate pentru că unii oameni cresc în tăcere, în lipsă de iubire, în convingerea că „iubirea e posesie”.
Poate pentru că suferința nu e recunoscută ca legitimă decât atunci când explodează.
Poate pentru că nu am învățat încă să simțim, să fim în relații fără să distrugem.
Cum prevenim?
Am convingerea că nu doar prin legi, ci și prin gesturi simple, umane, de zi cu zi.
Prin educație afectivă reală. Prin dialog. Prin sprijin emoțional oferit la timp.
Prin schimbarea felului în care gândim despre despărțire, pierdere, iubire, furie.
Dar nu am toate răspunsurile. Tocmai de aceea vă scriu. Pentru că suntem mulți care am văzut, am trăit, am ascultat astfel de povești – și, poate, împreună putem construi un sens nou.
Întrebare deschisă pentru voi, cititorii acestui site:
Ce credeți că putem face, fiecare dintre noi, pentru ca oamenii să nu mai ajungă în acest punct extrem – în care singura formă de „ieșire” e crima sau autodistrugerea?
Scrieți-ne. Puneți gândurile voastre alături de ale noastre. Poate că nu putem opri totul, dar putem continua altfel.
