Transmiterea trans-generațională a traumei psihice
Există, deja, destule dovezi care ne arată că cea mai bună cale de a aborda transmiterea trans-generațională a traumei psihice este de a preveni această transmitere. Pe lângă evenimentele care generează traumatizarea în masă a oamenilor, cum ar fi războiul, foametea sau un regim dictatorial, răniri relaționale se produc, adesea sub ochii noștri, tolerate doar pentru că sunt comune, dar cu efecte la fel de grave în prezentul și viitorul celor implicați. De exemplu, abuzul fizic și psihologic în familie era un aspect comun, tolerat și nerecunoscut ca abuz în țara noastră, în regimul comunist și în societatea tradițională, dar răspândirea acestui fenomen nu-i reduce potențialul traumatizant. Mai mult, trauma cronică produsă astfel, ne-procesată și ne-integrată, este cea care se transmite cu precădere de la o generație la alta. Înțelegerea efectelor traumei și găsirea unor soluții pentru a preveni propagarea lor sub forma tulburărilor de sănătate mintală este, prin urmare, de importanță majoră.
Cum se transmite trauma? Cu rădăcini în generațiile trecute, traumele relaționale produse în copilăria timpurie, de exemplu prin neglijare sau abuz, și care au durat perioade îndelungate, prezintă un risc crescut de a afecta viitoarele relații și, implicit, de a-și transmite efectele la generațiile următoare, prin influențarea stilurilor de atașament și a modelelor de interacțiune. Într-o familie abuzivă, copilul va învăța ca nu poate avea încredere în persoanele apropiate, că nu va fi protejat, iar nevoile lui / ei nu vor fi împlinite. Totodată, acestui copil îi va lipsi o lecție trăită și un model despre a oferi constanță / loialitate, protecție și sprijin, prin urmare nu va ști, ca părinte, cum să ofere aceste lucruri de baza propriului copil. În funcție de calitatea experiențelor sale de viață, va ignora nevoile care i-au fost ignorate în copilărie sau, dimpotrivă, va încerca în mod exagerat sau neadecvat să le împlinească pentru urmașii săi.
Astfel, traumele neprocesate, ne-înțelese până la capăt ale celor care devin părinți, pot produce, pentru copiii acestora tulburări ale sănătății fizice și mentale, fără ca sursa acestor probleme sa fie neapărat evidentă, ca în cazul celor care au trăit evenimentul traumatic originar. A avea traume „ne-procesate” sau „ne-rezolvate” înseamnă că ceea ce s-a întâmplat și impactul acelor evenimente nu este complet integrat în conștiința persoanei care le-a trăit, pierderile nu au fost plânse, ceea ce nu poate fi schimbat nu a fost acceptat, iar pericolul nu a fost îndepărtat. În același timp, efortul de a procesa evenimentele traumatice face loc unor modele de relații și legături de atașament mai funcționale.
De multe ori, efectele traumei directe (cum ar fi, de exemplu, războiul), sunt diferite de cele ale traumei transmise între generații, ceea ce le face pe acestea din urmă și mai greu de identificat. Numeroase studii arată că efectele reziduale ale traumelor istorice, precum tulburări identitare, stres traumatic, tulburări emoționale și psihosociale se extind pana la a treia generație după producerea evenimentului originar. În cazul traumelor colective, cum a fost, de exemplu, regimul comunist dezumanizant, care a afectat o mare parte din populația românească, transmiterea efectelor nocive către generațiile următoare se întâmplă, pe lângă modelele familiale, și prin mecanisme culturale de procesare a memoriei colective.
De ce nu-i punem punct? O soluție de a preveni transmiterea efectelor traumei de la o generație la alta este identificarea și gestionarea efectelor acesteia la părinte. Să ne dăm seama ce ne-a făcut să suferim și a fost prea mult, prea greu de dus, ar trebui să fie evident; acest lucru nu este, de fapt, atât de ușor. De exemplu, unui adult din timpurile noastre care în trecut a fost bătut fizic de părinți, îi va fi greu să identifice aceste evenimente ca fiind o traumă cronică, pentru că majoritatea părinților își băteau copiii în acea perioadă. Iar ceea ce este comun este considerat „normal”. Abuzul este adesea ținut secret, astfel încât cei care au trăit evenimente similare nu vorbesc despre ele și despre suferința lor, deci par că „sunt bine”, ca au trecut peste. Acest adult nu-și amintește ce a simțit, pentru că în acea perioadă a învățat să nu fie atent la ceea ce simte, pentru a evita durerea. Nu dorește să-și amintească, pentru că supraviețuitorii traumei se simt adesea copleșiți, vinovați, nedemni și slabi, atunci când se uită în urmă. A fi abuzat a devenit o parte din identitatea lui, și nu-și poate imagina cine ar fi, fără acea suferință. E greu să renunțe la ea, pentru că suferința e adictivă, creează un nivel de activare cu care persoana afectată se obișnuiește, i se poate părea plicticos cu prea multă liniște sufletească. Îi e greu să admită că cei pe care îi iubește și trebuiau să îl protejeze, l-au rănit.
Și încă, a recunoaște care sunt traumele noastre este doar primul pas. A ne uita apoi la efectele lor este și mai greu, pentru că asta înseamnă să ne asumăm cine suntem, cum ducem suferința mai departe și, implicit, ce avem de făcut.
Ce putem face?
Rezultate consistente ale studiilor psihologice indică importanța accesării (identificării, reamintirii) emoțiilor trăite în momentele dificile, pentru a face posibilă integrarea amintirilor traumatice neprocesate. Dar nu orice accesare a acestor emoții, adesea foarte intense, este benefică, ci doar aceea care se face cu o atitudine necritică, de acceptare a lor și a senzațiilor corporale care le însoțesc, cu dorința de a înțelege de unde vin și ce sens au acele emoții, și mai ales cu compasiune față de propria persoană, care a trecut prin experiența respectivă. Aceasta re-trăire a evenimentelor trecute trebuie făcută într-un cadru sigur, preferabil alături de un profesionist.
Integrarea traumei este posibilă, dar presupune răbdare, determinare și cultivarea unei relații respectuoase și compasive față de propria persoană. Efectele ei prezente trebuie recunoscute printr-un proces susținut de înțelegere a reacțiilor emoționale curente, împreună cu antrenarea folosirii unor abilități de reglare emoțională. În acest fel, reacțiile emoționale, precum și calitatea experiențelor zilnice se vor schimba, devenind mai adaptate realității imediate.
Primul loc în care șirul suferințelor poate fi oprit este legătura de atașament dintre părinte și copil. Capacitatea părintelui de a fi prezent în relație cu copilul său, de a crea o sincronie optimă a interacțiunii lor, îi poate da acces la înțelegerea intuitivă a nevoilor de hrană și protecție ale copilului. Când părintele este capabil să-și înțeleagă propriile reacții generate de evenimentele traumatice prin care a trecut, va fi capabil să modeleze relația de atașament cu copilul său. De exemplu, în cazul unui tată căruia i s-a interzis cu asprime să-și exprime emoțiile în copilărie, plânsul copilului lui poate activa o frică intensă și un comportament de evitare, plecând, de exemplu, de lângă el. Înțelegerea propriei reacții îl poate motiva pe tată sa rămână lângă copil și să îl liniștească, ceea ce va schimba complet mesajul trans-generațional: „dacă îți exprimi emoțiile, vei fi abandonat” va fi înlocuit de „daca îți exprimi emoțiile este în regulă, ceilalți îți vor sta alături”. Schimbarea mesajului trans-generațional și întreruperea perpetuării suferințelor trecute, eliberează resursele și înțelepciunea unor întregi generații, pe care de asemenea, uneori fără să știm, le purtăm cu noi.
Pe de altă parte, anumite abilități psiho-emoționale sunt necesare pentru a putea înțelege nevoile psihologice și comportamentele copilului. Printre acestea, capacitatea de mentalizare a părintelui joacă un rol esențial în inițierea și susținerea dezvoltării rezilienței la copil. Mentalizarea este procesul complex prin care ne recunoaștem propriile stări mentale și efectele pe care acestea le produc în alții, reflectăm asupra imaginii noastre în ochii altora și asupra oglindirii recurente între noi și alții. La baza acestei capacități stă recunoașterea noastră ca ființe psihologice, a căror comportamente sunt produse de stări mentale și motivații particulare (Berthelot et al., 2015).
Extinsă la nivelul unei întregi familii, capacitatea de a fi prezenți unii pentru alții, de a considera și înțelege nevoile și acțiunile membrilor ei, de a construi și valoriza ceea ce este unic și specific unei familii și de a marca și întări apartenența membrilor, contribuie la coeziunea acesteia și reprezintă un factor fundamental de reziliență.