Relația cu trecutul și prezentul tău – criză sau devenire?

O situație dureroasă poate fi simțită ca un eșec sau o pierdere sau poate fi utilizată drept un prilej de schimbare. În cele ce urmează vom descoperi împreună ce face diferența și cum se poate transforma un eșec într-o treaptă de creștere personală/dezvoltare a unei persoane.

Poate ați întâlnit și voi persoane care au la un moment dat o «cădere nervoasă» sau o criză în viață, intră în depresie, nu se mai recunosc, nu le mai recunoașteți, brusc ceva nu mai este ca înainte, ca și cum ar fi altă persoană. Persoana veselă, optimistă, plină de succes, care uimea până atunci sau fascina, a pălit, s-a ascuns, trăiește o prăbușire. Vă întrebați ce se întâmplă, unde a dispărut echilibrul cunoscut?

Nu este ușor de înțeles din afară ce se întâmplă, pentru că uneori chiar persoana în cauză nu poate să înțeleagă ce resimte sau nu poate să se destăinuie. Uneori ea nici nu este conștientă de faptul că distanța dintre imaginea pe care a susținut-o, a creat-o, a oferit-o celorlalți și chiar sieși este prea mare față de realitatea personală resimțită în acel moment. Schimbarea poate fi bruscă. Pot apărea transpirații, simptome vegetative, gastrită, insomnii, anxietate.

Cum se formează simptomele psihice?

Care este înțelegerea psihologică asupra apariției crizelor emoționale, indiferent de sex, vârstă, moment în viață?

Pentru a avea un simptom trebuie mai întâi să existe un Eu. Putem să vorbim despre un Eu mai puternic sau unul mai puțin dezvoltat care, din cauza limitărilor sale în fața a ceea ce resimte din afară sau chiar din interior, ca pericol, să fie copleșit, să nu mai facă față. De câte ori ne simțim pasivi, letargici, fără soluție în fața unei situații de viață, paralizați sau hiper-activi, agresivi, agitați e foarte probabil că Eul nostru se simte copleșit și nu mai face față, nu are instrumente interioare, trebuie să le creeze și pentru asta are nevoie de ajutor. Eul copleșit, reacționând prin pasivitate sau retragere din mediu, resimte dureros experiențele vieții și, ca să diminueze durerea, are nevoie să se apere. Și cum se apără ? Cunoaștem, desigur, modalități de apărare fizică , activă sau din contră, pasivitatea în fața unui atac fizic. Așa se întâmplă și în interior, chiar dacă nu ne confruntăm cu un atac fizic, și astfel vorbim despre apărare psihică.

O modalitate stranie, dar foarte frecventă este cea a negării: “Nu s-a întâmplat nimic! Am avut o viață fericită, liniștită, nu am avut tragedii.”, poate spune cineva.

Dacă însă Eul nostru a avut resursele interioare și condițiile de mediu necesare pentru a se maturiza, va avea o experiență diferită într-o situație similară: va încerca să interpreteze situația în favoarea sa, va extrage o lecție, o învățătură, un sens.

Am vorbit despre cele două modalități de funcționare, un Eu mai slab, mai imatur, și un Eu mai dezvoltat, mai capabil să facă față realității, uneori dureroase. Ce este cel mai important de reținut este că ne putem dezvolta, ne putem schimba în timp, învățând și exersând noi modalități de reacție, de comportament, cerând ajutor sau învățând prin modelare, prin introspecție.

Oare suntem conștienți atunci când ne doare cel mai tare realitatea, că putem învăța ceva din acea durere? Putem oare fi empatici și răbdători cu noi înșine, dezvoltând un tip nou de reacție?

Îmi vine în minte o situație, a unui bărbat care a ascuns timp de șase ani ani o relație extraconjugală. Brusc, s-a  îmbolnăvit, nu a mai putut să se concentreze la muncă, nu și-a mai regăsit cheful de viață, sensul, plângea adesea, își resimțea starea ca pe a unui om neputincios, chiar a unui copil incapabil să se mai descurce, deși până atunci își construise o viață de succes. Nimeni nu înțelegea schimbarea bruscă, toți din jur erau speriați, îngrijorați, iar el era complet dezorientat. Ce s-a întâmplat? Amanta sa își pierduse interesul față de el, dorind să se desprindă dintr-o relație care nu ducea nicăieri. Brusc, acest bărbat (ar putea fi la fel de bine și o femeie în locul său) a fost refuzat, părăsit, iar din cel puternic a devenit o copie palidă a ceea ce a fost.

Am putea să îi spunem, dacă am ști ce trăiește, dacă s-ar destăinui, că va trece, că timpul le rezolvă sau că a avut parte de și de experiențe bune până atunci ori, din contră, că este un moment de creștere, întrucât este obligat să iasă dintr-o situație de confort cu care se obișnuise. 

Ce i s-a întâmplat acestei persoane?

A trăit o relație, în ascuns, ca pe o vină sau ca pe o plăcere interzisă, ca și cum lucrurile bune, ca iubirea, nu ar putea fi trăite, permise, autentice și reale, ci unica modalitate în care ar putea fi trăite ar fi în ascuns, ilegitime. Construcția Eului său nu i-a permis să scoată la lumină adevărul trăit. Această persoană era, din nefericire, trăită de propriile limitări, iar situația a obligat-o să se confrunte cu panica provenită din sentimentul de părăsire. A contat și coloratura afectivă a evenimentului, care s-a produs brusc, l-a luat pe nepregătite, ca un atac în noapte, în timpul somnului. Se știe deja că aceste evenimente care surprind pot crea traume, întrucât Eul, dacă este mai puțin matur, are nevoie de mai mult timp și de ajutor pentru a se stabiliza, regăsi, adapta la noua situație. Ce se întâmplă în interiorul nostru când suntem într-o situație de acest tip, care ne provoacă suferință? Ne agităm, ne consumăm energia, ne pierdem echilibrul, deoarece ne-am pierdut reperele avute până atunci. Ascunderea, secretul care funcționaseră până atunci, în acest caz, nu au mai putut fi folosite. Așadar, stările, trăirile persoanei sunt la suprafață, la lumină, ca și cum s-ar da la o parte o perdea și toată vulnerabilitatea sa ar fi expusă. 

Ce se întâmplă când ne vulnerabilizăm în acest mod?

Regresăm la un mod de funcționare anterior, infantil: plângem, ne retragem, ne speriem, ne izolăm de exterior pentru a nu fi văzuți, ne pierdem obișnuințele, ne blocăm capacitățile.

Toate acestea se întâmplă în cazul în care, pe parcursul dezvoltării emoționale a intervenit un blocaj, un accident, o boală, o tragedie care nu a fost înțeleasă, gândită, simțită. Persoana a mers mai departe, trecând peste, dar nu prin ceea ce s-a întâmplat. Atunci când mecanismele de apărare pe care le-a folosit – evitarea, negarea, disocierea – nu mai sunt utile, apare panica și deprimarea. Fiind părăsit, acest bărbat a pierdut controlul emoțiilor și viața sa a fost bulversată. Copiii săi simțeau că și-au pierdut tatăl, care nu le mai răspundea, nu se mai interesa de școala lor, nu le mai organiza vacanțe, era absent, privea pierdut în gol, iar ei simțeau nevoia să îl salveze. Și așa rolurile în familie s-au inversat, ei aveau nevoie să îl îngrijească, în speranța că s-ar putea sa redevină tatăl pe care îl știau, vesel și implicat în viața lor. Nu era rolul lor, deși dădeau dovadă de empatie față de el.

Persoana cu un Eu matur, care a fost susținută la timp astfel încât să învețe și să fie pregătit mai bine în fața unor evenimente bruște, a unor schimbări, nu va simți nevoia să se ascundă pentru alegerile sale și va trăi mai liber și mai conștient. Și totuși, dacă nu a fost posibil ca Eul să se maturizeze corespunzător? Viața se construiește mai greu, pe repere mai fragile, vise și idealuri care nu pot rezista mult timp, nu se pot împlini in realitate. Trebuie confecționată o altă realitate, una personală, în secret, pentru a putea supraviețui la ceea ce a fost dureros, incomplet până atunci.

O situație dificilă, care poate fi simțită ca un eșec sau ca o pierdere, poate fi de fapt un prilej extraordinar de schimbare. Cu câteva condiții: să nu ne grăbim, să nu ne agităm, să nu ne speriem, să avem răbdare să înțelegem, să cerem sprijin și să ne alimentăm constant convingerea că ceea ce se va configura pornind de la starea neplăcută, de criză poate fi mai solid și mai autentic pe viitor.