Arta este o activitate a cărei caracteristică principală se referă la transformarea a ceva banal în ceva frumos, spectaculos, inedit. Dar pentru a face această transformare este nevoie să avem capacitatea de a ne reprezenta viitorul obiect și de a poseda un soi de meșteșug prin care să-l obținem din ce avem la îndemână. De aceea o numim artă cotidiană, pentru că „materia primă” este pretutindeni în jurul nostru. Ea constă fie din obiecte banale (sticle, bucăți de lemn, sfoară, șervetele etc), fie din materiale reciclabile (textile, carton, chiar și plastic). Ca pentru orice înfăptuire este nevoie de dorință, de deschidere în a ne imagina lucruri care nu există încă, de răbdare și de perseverență întrucât niciun material nu se lasă atât de ușor transformat!

Așadar, fără să avem un model strict pe care să-l urmăm, este nevoie să ne familiarizăm cu materialul cu care vom lucra. Mie îmi este cel mai simplu să vă povestesc despre fire, dar cu siguranță un alt creator vă va ajuta să vă împrieteniți cu lemnul, sârma sau hârtia.

Pe mine m-a fascinat încă de mică cum dintr-un fir se pot face atâtea lucruri. Așa că am să depăn puțin firul generațional… Pe străbunica nu am prins-o, dar am de la ea cămăși de noapte brodate. Bunica (fiica străbunicii) folosea firele tot la brodat și cu un ac făcea să apară flori, păsări sau litere în relief. De asemenea, croșeta dantelă cu care împodobea lenjeria de pat. Mama folosea două andrele și făcea niște bucle din fir, pe care le numea „ochiuri” și apoi le tot muta de pe o andrea pe cealaltă, ghemul se micșora și din andrele apărea o căciulă, o fustă, o mânecă de jachetă sau o păturică pentru păpușă. Tare mult îi plăcea să îmi facă hăinuțe și hăinuțe pentru păpușile mele. Păi… cine a mai avut păpușă cu pardesiu sau cu pantaloni evazați?

Eu întorceam andrelele pe toate părțile, mă uitam cum stătea firul răsucit și prins de el însuși în acele tricotaje, dar tot nu înțelegeam cum e posibil așa ceva…

Am început să fiu mai atentă și am observat că erau mai multe acțiuni: mama „punea” ochiuri pe andrea mai întâi și mai întâi, le număra din când în când, întorcea andreaua când ajungea la capătul rândului și învârtea firul pe degetul arătător de la mâna stângă. Daca lăsa lucrul, așeza andreaua astfel încât ochiurile să nu alunece de pe ea. Le mai scoteam eu cu gând că voi descoperi secretul, dar pe măsură ce trăgeam de ochiuri, ele se transformau din nou în firul din care proveniseră. Uneori deșiram atât de mult, încât mama nu mai putea recupera ochiurile și era nevoită să desfacă: scotea ochiurile de pe andrea, trăgea de fir și îl făcea la loc ghem. E drept… se enerva și mă certa!

Vecina noastră lucra mai mult cu croșetă, altă drăcie, cu un cârlig la capăt. Părea mai simplu, întrucât avea de cele mai multe ori un singur ochi pe croșetă sau 2-3 care repede deveneau tot unul singur. Spre deosebire de mama, era mai îngăduitoare cu curiozitatea mea și îmi dădea o croșetă și un ghem lăsându-mă să mă „joc” cât voiam. Firul nu voia deloc să capete formele alea grozave. Oare cum făceau ele? Mă uitam, mi se părea simplu, mă apucam dar… nici de data asta!

Văzându-mă așa de interesată, ambele s-au oferit să mă învețe, să-mi arate „cum se face”. Perioada propriilor descoperiri urma să fie întreruptă și reluată după mult timp. Pentru moment aveam de făcut întocmai cum mi se arăta. „Ca să-mi iasă ceva”, am făcut acest sacrificiu și am lăsat joaca cu firele pentru a învăța o tehnică, apoi un model, apoi o strategie de tipul „dacă vrei să iasă mai larg”. Misterul a dispărut pentru un timp, aflasem că tot ce făceau ele se poate învăța. Uneori îmi era greu să lucrez anumite ochiuri, dar primeam repede un sfat legat de poziția firului sau a croșetei și altele legate de perseverență! Am lucrat așa fulare, căciuli, veste, în general destul de drept, fără cine știe ce modele sau forme până când am început să devin preocupată de croitorie, adică de răscroială, pense, falduri. Cu alte cuvinte treceam de la 2D la 3D.

Ultimul pas a fost să descopăr că există cărți cu modele și aceste modele, fie ele de tricotat sau croșetat au niște scheme, formate din simboluri. Așa cum citim cuvinte după ce învățăm literele, așa „citim” schemele din care aflăm cum se ia firul cu andreaua sau croșeta. Asta mi-a plăcut maxim, pentru că mai auzisem de alte semne și simboluri, ba chiar alte sisteme de scriere ale altor popoare. Tata chiar îmi povestise despre alfabetul Morse și îmi amintise și despre Braille. Așadar, să descifrezi modele fără ca cineva „să-ți arate cum să…” și să poți experimenta în voie era deja calea spre a putea realiza propriile creații. Doar că până la creație e mult de învățat, de încercat, de deșirat, de descifrat și, nu în ultimul rând, de IMAGINAT.

Apoi, nimic nu a mai fost știut nici de ceilalți, nici de mine, ba dimpotrivă! De exemplu, când am făcut primul pulover din fire diferite ca grosime și ca textură (unul pufos, altul lucios, altul buclat), toată lumea mi-a sărit în cap. „Nu se face așa”, auzeam din toate părțile. Au început să iasă obiecte inedite și ăsta mi se pare farmecul! De fapt, dacă există vreo îngrădire, este doar pentru că noi ne-o punem. Altfel, putem tricota sfoară sau fâșii de textile, jucându-ne cu grosimile și texturile lor. Când vedem un astfel de obiect pentru prima dată, îl considerăm „artă”.

La momentul acela nu le mai aveam nici pe bunica, nici pe mama. Așa singură cum mă simțeam, uneori neavând nici surori sau alte rude cu care să împărtășesc micile reușite sau eșecuri, m-am „refugiat” în această împletire de fire. A fost chiar o perioadă când ascundeam de ceilalți ce făceam și mă simțeam jenată când cineva mă întreba: „Tu ai tricotat jacheta asta?”. Am păstrat de atunci un colț secret în sufletul meu, unde le-am adăpostit pe mama, bunica, vecina din copilărie și cele mai tulburătoare amintiri despre lucrul de mână. Intru uneori acolo în timp ce tricotez și câteva lacrimi cad peste fir și andrele, ca un fel de „mi-e dor de ele și de mâinile lor iscusite…”. Dar… cum viața continuă amestecând tristețea cu bucuria și entuziasmul cu nostalgia, iată-mă cu doi copii! Maia, fetița, avea 5 ani și frățiorul ei 2. Eu continuam să tricotez pentru ei, pentru mine, pentru prieteni. Ea mă privea și îmi cerea andrelele, croșeta, dar mie îmi era cam frică să i le dau și într-o zi am văzut-o tricotând pe două creioane. M-am uimit și amuzat de soluția ei, iar peste 10 ani era foarte talentată și a început să țină niște work-shop-uri de croșetat, sub denumirea de Maiartistic! Deja a patra generație care găsește plăcere și folos în culori, lână, mătase, bumbac, care vrea să învețe un model nou, să descifreze o schemă, să creeze un cadou lucrat de propriile mâini pentru cei dragi.

„Când ai timp să lucrezi?” este cea mai frecventă întrebare pe care o aud, urmată îndeaproape de „Cum îți vin ideile?”. Pentru ambele am un singur răspuns: „e ca șirul gândurilor, curge mereu și se înlănțuie în tot felul de forme. Din când în când capătă o formă.” Ca psihoterapeut o pot compara cu o interpretare sau cu un insight. Ca artist – e un nou proiect sau o continuare neașteptată a celui la care lucrez deja.

Arta cotidiană care transformă lucruri banale într-unele admirabile are același mister ca și psihanaliza mea sau genetica fiicei mele. Un bărbat a denumit Anaklitos firma pe care a construit-o și care sprijină (așa cum îi spune numele) atât creatorii de artă cotidiană, cât și ONG-uri și cauze educaționale, sociale, umanitare.