„Ce să fac?” și frații lui
…adică “N-am ce să fac!”, “Ce putem să facem noi?!”, “Cine sunt eu să fac asta?!”, “Asta nu se poate face.”, “E prea greu de făcut.”, “Nu poți face tu asta, n-are rost să încerci.”, “Suntem prea mărunți să facem asta.”, “Când să mai fac și asta?”, “N-ai ce să-i faci!” trântesc o ușa în nas de fiecare dată când sunt rostite sau auzite.
Sigur că există limite de toate felurile, doar că uneori (prea des, aș zice) oamenii se blochează pe ei înșiși sau unii pe alții înainte de o cea mai mică acțiune. E ca și cum – în fața unei situații – se derulează rapid un experiment mintal al cărui rezultat e 0. De ce să te mai apuci să faci ceva pentru nimic, degeaba, așa…? Logica pare imbatabilă, poate chiar e susținută de statistici de necontestat, de nereușite anterioare numărate, măsurate. Și totuși…
Poate că uneori (mai des) merită să ieșim din spațiul mintal și din propriile reprezentări despre sine și posibilitățile de acțiune, despre ceilalți, despre lume, din ceea ce mentalul colectiv îngăduie sau nu, consideră potrivit sau nu, susține sau nu, din spațiul îngust al prejudecăților, stereotipurilor și sarcasmelor de tot felul. Le-am pus voit laolaltă pentru că adesea neputința e învățată, e un cumul de experiențe, de mesaje, de voci care au criticat, au râs, au descurajat pe cineva care încerca. Internetul e plin de oameni care nu fac mare lucru, dar își dau în mod constant și virulent cu părerea despre ce fac alții. Vin adesea la cabinet oameni brilianți – inteligenți, creativi, cu umor bun și abilități sociale peste medie care sunt pe punctul de a fi copleșiți de dinamica lui csf?/ ncsf! sau de lipsa de susținere pentru proiecte care n-au cum să fie glorioase de la început, n-au cum să nu treacă prin impasuri sau erori care sunt sancționate numaidecât. Chiar și știința e folosită ca o bază pentru etichetări de tot felul, de predicții și afirmații cu aer de adevăr absolut despre ce ar putea/ nu ar putea să facă cineva cu anumite caracteristici socio-demografice sau cu o anumită istorie personală, despre cât de greu sau ușor se va descurca cineva în anumite contexte de viață, eventual comparativ cu alții.
Vestea bună e că într-un proces de psihoterapie se poate desluși povestea acestei dinamici, se poate merge pe firul apei până ce se descoperă ce a tulburat curiozitatea înnăscută și bucuroasă a copilului, foamea de acțiune cu care venim în lume și repetiția cu atenție pe ce nu iese (gândiți-vă la un copil care învață să meargă sau să urce niște scări și la cât de determinat e să facă acel lucru din nou și din nou). Această perspectivă e susținută și de cercetările zilelor noastre – practica deliberată îmbunătățește performanța, identifică zonele de blocaj și aduce în jurul lor resursele necesare, activează conexiuni care fără încercare – eroare – învățare din eroare – implementare a celor învățate într-o nouă încercare, nu s-ar realiza.
Vestea și mai bună e că putem fi unii pentru alții, prin reacțiile pe care le avem la ceea ce fac cei din jur, “restauratori” de motivație, oamenii care privesc cu bunăvoință, apreciază efortul, dau feedback cinstit și clar, se implică unde pot și cum pot, mai degrabă decât să evalueze steril, să dubiteze sau să critice.
Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd pe cineva care încearcă să facă un lucru cu intenție bună, văd dincolo de om și de lucrul lui (sau laolaltă cu ele) curaj, bunăvoință, întâlnire cu realitatea și conlucrare cu ea, cu darurile și limitele ei și ale lui. Dacă omul nu reușește din prima încercare și perseverează, integrează feedbackul și-l pune la lucru, deja mă înclin.
