Apă, soare și păsare sau despre autoreglare

1. Întoarcere la bază

Uneori lucrurile devin complexe sau chiar complicate, grele. Pare că ne rătăcim drumul, ne pierdem liniștea și claritatea, poate somnul, pofta de mâncare, determinarea, energia sau zâmbetul. Putem fi mai vulnerabili la obiceiuri nocive, la adicții, la vorbele neinspirate sau gesturile nepotrivite ale cuiva din jur, la gânduri prăpăstioase sau mai puțin constructive. Poate că e tranzitoriu, durează doar câteva minute sau o zi, poate că e cumulativ și suntem o perioadă mai lungă într-un astfel de context.

Aș vrea să pot spune că există un algoritm de recuperare foarte clar și foarte sigur, cu pași numerotați frumos de la 1 la 5, ca temele acestui articol. Nu pot să spun asta și nici nu vreau, pentru că nu cred în formule aplicabile universal. Ce pot, în schimb, este să pun laolaltă (cum fac adesea când scriu ceva sau când lucrez la cabinet), trei surse de cunoaștere și să călătorim împreună prin ceea ce înseamnă refacerea în vremuri grele sau autoreglarea, readucerea pe drum. Cele trei surse de cunoaștere sunt:

viața mea, așa cum a curs ea, mai lin sau mai învolburat;
învățătura dobândită vreme de mulți ani (trecând prin universitate, formare și supervizare ca psihoterapeut, studii masterale și doctorale), inclusiv ce spun cercetările mai noi;
tot ce am învățat de la oameni și cu oamenii, observând și lucrând în cabinet, ca psihoterapeut, vreme de aproape 30 de ani sau întâlnindu-mă cu ei prin viață, pur si simplu.

Toate indică același lucru din nou și din nou, chiar dacă e exprimat în moduri variate: întoarcerea la lucrurile simple funcționează. Nimic spectaculos, doar cât să ofere un punct de pornire bun, o stabilizare a bazei, pe care se poate construi ulterior.

Apă

Gustul și experiența apei când ți-e sete e de neegalat. Picăturile de apă pe piele, vioaie sau mângâietoare, combinate cu senzațiile unui burete din fibre naturale, un duș scoțian, care alternează cald cu rece sau unul răcoritor după o zi toridă, o cadă plină cu apă caldă după o zi în ger – cu toții știm că ne schimbă starea instantaneu. Sunetul valurilor și mirosul sărat al mării sau al oceanului, înotul într-o dimineață, cu orizontul deschizându-se senin în fața ta, cu câteva păsări înviorându-se odată cu tine în apa parcă neatinsă – sunt senzații care ”spală” și cele mai apăsătoare gânduri. Sauna uscată sau umedă, alternată cu îmbăierea în apă rece, pentru cine gustă această formă de întâlnire contrastantă cu apa și căldura, s-a dovedit foarte utilă în procesele de vindecare și de stimulare a imunității, în general.

Apa din fructele și legumele crude, prepararea unei salate cu toate aromele pământului, o limonadă cu mentă, castravete, ghimbir, busuioc sau orice altceva ne place, apa proaspăt scoasă dintr-o fântână – toate sunt sănătate curată. Mie-mi vine să zâmbesc doar scriind despre ele.

Să stăm pur și simplu lângă o apă, să privim suprafața unui lac, să ne plimbăm cu picioarele goale prin vadul unui râu sau pe țărm, să mergem cu caiacul sau să facem stand up paddling, windsurf sau orice alt sport de apa – ce de moduri de alungare a stresului adunat în corp, emoții și minte, ce ocazii de înnoire și de regenerare!

Aer

N-aș vorbi mult despre cât contează respirația bună, exercițiile de respirație cu sunet sau cu proporții diferite inspir-expir. Asta pentru că sunt disponibile multe materiale și informații despre tehnicile de respirație adecvate într-un anumit context, unei anumite nevoi. Aș aminti doar că dacă avem nevoie să ne activăm, să ne energizăm, e de folos să ne focusăm pe inspir (mai lung, mai puternic), iar dacă vrem să ne detensionăm sau să ne relaxăm, ne ajută să ne concentrăm pe expir, poate chiar să vizualizăm tensiunea ieșind din corp sau din gânduri cu fiecare expir prelungit, eventual scoțând un sunet odată cu expirul.

Aș pleda în schimb mai mult pentru a sta afară, la aer și lumină, pentru a ieși dintre pereții unei camere, din zonele cu beton, metal și alte materiale străine de natură. Cred că o zi în care drumețești pe la munte sau pe dealuri, o zi în pădure, o plimbare lungă prin parcurile și grădinile urbane sau pe malul mării, poate echivala cu câteva ședințe de terapie – și vă spune asta un terapeut 😄. Să respiri aer rece și curat, eventual mirosind a ierburi, conifere sau a ploaie, să realizezi instant și cât se poate de direct că ești viu și binecuvântat doar să faci asta, să respiri, e un exercițiu simplu și accesibil de reconectare cu firul existenței, cu adevărul că acest lucru e un dar care nu ne e garantat nicicum, un fel de ”amintește-ți că trăiești” mai delicat și mai practicabil decât alte moduri de conștientizare a acestui lucru.

Când mă gândesc la aer, mă gândesc și la vibrație, la sunet, la muzică … și ce-ar fi viața fără muzică sau sunete, fără glasurile persoanelor dragi, fără ciripitul mierlelor sau râsul contagios al unui copil. Să căutăm intenționat această bogăție de sunete bune, alinătoare și dătătoare de speranță, să avem un playlist nu doar cu melodii, ci cu toate cele pomenite și orice altceva ne mai liniștește sau înviorează când avem nevoie, e o responsabilitate personală, nu doar o posibilitate de autoreglare.

Pământ

Tălpile goale în iarbă, mirosul pământului și al pădurii după ploaie, senzația bună de sprijin și susținere din partea „mamei Pământ”, toate cele care cresc din pământ și ne hrănesc sau ne bucură, culorile și texturile solului, stâncilor, țărmului, dealurilor, junglei, deșertului… toate sunt acasă.

Unul dintre cele mai liniștitoare lucruri pentru mulți dintre noi e să stea într-o grădină, într-un parc, participând la viața altfel nevăzută a locului. O petală de floare care ne cade pe creștet, o adiere cu miros de primăvară, o gărgăriță care ni se urcă pe mână, zumzetul unei libelule, o râmă care sfredelește printre rădăcini și gata, avem senzația că facem parte din poveste, că ne-am topit în peisaj. Suntem acceptați ca fiind de-ai locului, suntem primiți în familia mare a naturii, suntem un „noi” care zumzăie, se mișcă, tresare, vibrează, trăiește.

Pentru unii, să fie activi în contact cu pământul e esențial. Sunt oamenii cu „degete verzi”, cei care ating un loc și acesta rodește, înflorește văzând cu ochii. Tot din tribul celor activi sunt umblătorii, căutătorii, călătorii care bat pământul în lung și-n lat, pe cărări de piatră sau de iarbă, găsindu-și pacea în mișcare, în ritmul pașilor, al răsăriturilor și apusurilor văzute în direct.

Se spune (în studii, nu doar în folclor) că pășitul împreună cu alții, participarea la o cadență comună, la o ritmică adecvată și adaptată cumva să încapă toți, ne ajută să ieșim din modul implicit de funcționare centrat pe sine, pe unul, pe singular și să ne extindem cumva granițele conștiinței, iar asta ne poate atenua trăirile de respingere, izolare, anxietate, depresie. Drumețiile în grup oricât de mic (și bine ales) fac minuni pentru starea noastră psihică, ce să mai spun de picioarele tonifiate și fața luminată de zâmbetul adus de glumele și priveliștile de pe drum!

Soare

… și așa facem trecerea la soare, la ce aduce lumina și căldura lui în starea de spirit. Atât de mult cu atât de puțin, îmi vine să spun. Am călătorit de curând într-o țară nordică și era o zi însorită după multe înnorate și reci. M-am bucurat deopotrivă să simt soarele pe piele și să văd fețele de sărbătoare ale oamenilor. Erau copilăros de fericiți, topiți de plăcere, jucăuși și prieteni cu toată lumea.

Mulți oameni dintre cei care vin la cabinet spun că sunt meteosensibili și că dispoziția lor este puternic sau chiar dramatic influențată de vreme. Ca și cum celulele corpului lor fac un fel de fotosinteză din care rezultă pace, bunădispoziție, fericire, chef, energie doar în prezența luminii solare și se simt ca niște plante ofilite, devitalizate după câteva zile fără soare.

Sigur, toate în cantitate bună, aș zice. Acum scriu de lângă mare și sunt niște ore în care soarele nu e prietenul meu. O ocazie bună de a încheia articolul pe care l-am început acum ceva vreme și care strigă că vrea să iasă în lume 😊.

Întoarcerea la bază înseamnă reconectarea cu natura. Atunci când ne rătăcim, putem număra până la 4 din nou și din nou: apă, aer, soare și pământ.

2. Pas cu pas

În reprezentarea socială sau dezirabilă a reglării și autoreglării, ele se întâmplă simplu, eficient, repede, fără momente de stagnare sau chiar întoarceri din drum, recăderi. În viață, când suntem de-adevăratelea în situație, cele învățate sau știute „binedetot” funcționează doar dacă le-am exersat pas cu pas în vremurile bune, liniștite. Pas cu pas înseamnă că uneori progresele sunt mici, invizibile, dar perseverența sau grit-ul (despre care vorbește Angela Duckworth) își arată roadele la drum lung, atunci când există o angajare fermă în direcția unui obiectiv cum e autoreglarea.

Să ne regăsim respirația fluidă după o veste șocantă, să ne reglăm tonul vocii când cineva strigă la noi sau ne încalcă repetat limitele, să ne potolim bătăile inimii cât să putem ține un discurs sau să ne adunăm după o zi lungă, atunci când copiii sunt agitați înainte de culcare și încep să se certe – toate aceste mici-mari victorii sunt construite cu muuuuuult exercițiu, cu muuuuuuulte eșecuri și cu senzația că nu vom reuși nici într-o sută de ani. Și totuși…

Câteva mici adevăruri personale, verificate iar și iar sunt încurajatoare în sensul acesta, al progresului sigur, deși minuscul:

putem avea întoarceri din drum, reveniri la comportamente sau tipare vechi – pe care le vedem mai repede, acționăm mai blând cu noi ca să reparăm ce e de reparat și să mergem mai departe; deci da, există drum înainte chiar și după ceva ce pare un eșec sau o stagnare;
o vreme mai lungă poate părea că nu mai facem progrese semnificative, apoi vine o situație care ne arată cât de mult conteză acest cumul de evenimente zilnice, aparent nesemnificative, aproape invizibile, situație care face cumva o probă a realității, ne evaluează în acțiune, mai cinstit și poate mai binevoitor decât o facem noi câteodată (sigur ați fost măcar o dată uimiți de voi înșivă, de cât de bine ați reacționat într-un context, deși n-ați fi pariat pe asta);
la un moment dat, mai multe câștiguri mici, disparate, tranzitorii legate de capacitatea de autoreglare sau coreglare se încheagă cumva, capătă o coerență ca piesele mici dintr-un mozaic, fiecare la locul potrivit, în cadrul unei imagini cu sens și „rotunjime”; am trăit asta când am învățat să conduc și mi se părea că sunt 1000 de lucruri mici de coordonat, suprapus, de făcut în paralel și că punerea lor laolaltă e copleșitoare, sigur știți ce zic – trăirea apare în multe variante (când vii cu un bebeluș de la maternitate, când înveți să mergi pe bicicletă, faci cozonac pentru prima oară, repari o mașinărie complexă, pleci prima oară singur(ă) într-o călătorie mai lungă, organizezi un eveniment de amploare sau amenajezi o casă).

3. Reperele personale

Sunt multe recomandări pentru a obține starea de bine atunci când o pierdem. Și multe sunt eficiente, doar că nu toate pentru noi. Binele și re-construcția lui sunt personale, chiar dacă găsim niște note comune (apa, aer, soare și pasare ar fi niște candidați buni aici). Nu numai că sunt personale, dar sunt dinamice pentru o aceeași persoana de-a lungul timpului sau în contexte diferite de viață. Și nu numai că sunt personale și dinamice, dar uneori sunt chiar atipice. Știu oameni pentru care atingerea, masajul este o modalitate predilectă de refacere sau de alungare a stresului din corp, dar știu și oameni pentru care masajul sau atingerea unei alte persoane sunt neliniștitoare atunci când sunt în mijlocul unui șuvoi de emoții.

Sunt persoane care au nevoie de căldură umană pentru a se liniști și persoane pentru care solitudinea, o carte, o priveliște, un tablou, o melodie sunt contextele cele mai potrivite.

A ne da credit, a ne asculta corpul, emoțiile, intuiția pentru a construi o hartă personală vie, fluida, modificabila, a ne da dreptul să ne liniștim în maniere proprii și uneori greu de primit sau înțeles de altcineva (atâta vreme cât nu trecem granița de siguranță pentru acea persoana) – toate sunt importante pentru a ajunge să ne trăim emoțiile și relațiile într-un fel mai sănătos și mai potrivit nouă.

4. Corpul meu, prietenul meu

De multă vreme relația dintre corp și emoții, deși evidentă și evidențiată în studii, nu este valorificată suficient sau adecvat pentru autoreglare sau co-reglare. Am observat foarte devreme în experiența mea de cabinet cât de puțin utile sunt exercițiile de respirație (cu care pornisem echipați din facultate, alături de tehnicile de relaxare) pentru o persoană anxioasă, care e predominant motrică și care se liniștește mai degrabă mergând sau făcând stretching, dar dacă stă pe loc și practică respirația abdominală, poate fi cuprinsă automat de un val de anxietate. Fiecare dintre noi are o hartă personală, cum spuneam și anterior, iar construirea, modificarea, updatarea ei e o muncă de drum lung.

Această observare a corpului, acest credit despre care vorbeam anterior, descifrarea cu răbdare și mai ales cu perseverență a semnalelor corporale ne ajută foarte mult să ne cunoaștem și să ne înțelegem pe noi înșine și relațiile noastre. O să îndrăznesc să spun că e important să primim mesajele corpului și atunci când încă nu le înțelegem pe deplin, ca atunci când un prieten ne roagă să ținem cont de ceva care contează mult pentru el, deși de la noi nu se vede bine sensul acelui lucru.

Aici sunt multe ilustrări din poveștile oamenilor cu care am lucrat – cineva care simțea un disconfort vădit în preajma unei persoane aparent binevoitoare, care însă ulterior a acționat fără scrupule sau păsare, reacții corporale perturbatoare fără o cauză în momentul apariției lor, dar care au căpătat sens ulterior (migrene într-un context de familie cu multe secrete), dispariția unor simptome la rezolvarea unor tensiuni trenante la job sau – în sens invers – amplificarea unor simptome sau a unei afecțiuni când se întârzie luarea unei decizii relaționale importante. Toate exemplele de mai sus nu sunt numai despre autoreglare sau co-reglare, dar le ilustrează suficient de bine. Putem spune, mai în glumă, mai în serios, că ne arată că există și o co-dereglare, o neliniștire împreună, așa cum există și posibilitatea de co-reglare, de liniștire împreună.

Aici e momentul să clarificăm faptul că autoreglare nu înseamnă să ne liniștim cu orice preț și în orice context, ci să fim capabili să ne dăm seama ce ni se întâmplă emoțional, corporal, comportamental, să verificăm dacă e adecvat, proporțional cu situația de viață și să ne antrenăm pentru a putea influența aceste reacții (cel mai adesea să le putem reduce atunci când sunt în „hiper” – tonul vocii, frecvență cardiacă, tensiunea musculară, intensitatea gândurilor sau să le amplificăm dacă e necesar – de exemplu activarea, creșterea energiei înainte de o întâlnire).

Corpul nostru ne e aliat încă de la început și cu el rămânem în echipa până la capătul drumului, deci contează să avem o linie de comunicare deschisă cu el, să primim feedback, să-l integrăm, să-l păstrăm sănătos și capabil să ne dea semnale.

Încă o nuanță aici, înainte de a trece mai departe: corpul nostru e făcut să se miște, așa e designul biologic. Foarte multe procese din corp sunt sprijinite sau condiționate de mișcare, unele sunt chiar esențiale (cum ar fi circulația limfei, care asigură eliminarea reziduurilor din corp și nu numai). Orice formă de mișcare care ni se potrivește e bună din acest punct de vedere.

5. Un acasă

Primul nostru acasă este într-o relație, prima noastră formă de liniștire este împreună cu cineva, este ceea ce numim co-reglare. Oriunde ar fi, oricât de agitat, oricât de departe de casă, un bebeluș se liniștește în brațele unei mame suficient de bune, ale unui tată, bunic, mătușă, o persoană care are grijă de el într-un fel suficient de bun. Asta pentru că sistemul lui neuro-vegetativ nu are capacitatea de autoreglare de la început, aceasta trebuie experimentată în relație cu o persoană capabilă deja de autoreglare, trebuie modelată și exersată împreună cu acea persoană adultă. Și nu e ca și cum de îndată ce suntem capabili de autoreglare, nu mai avem nevoie de co-reglare. Toată viața noastră adultă presupune o alternare a acestor mecanisme, iar co-reglarea adultului poate avea aspectul din copilărie (noi plângând în brațele altei persoane, poate într-o situație copleșitoare de viață) sau aspecte foarte subtile, diferite de cele din copilărie (ne putem liniști lângă cineva care privește asemănător o situație, are valori comune cu noi).

Relațiile bune sunt un acasă care devine treptat o casă interioară, un loc sigur al nostru, accesibil și în solitudine, când viața o cere. Avem cu toții nevoie de un număr suficient de relații bune, de suficient de multe scene bune în aceste relații și de re-iterarea constantă a acestor trăiri pe parcursul vieții, chiar dacă la intervale mai mari sau cu alte persoane. Oamenii odihnitori, cum îmi place să le spun, oamenii-casă sunt adevărate comori, daruri ale vieții. Posibilitatea pe care noi, la rândul nostru, le-o oferim altora, de a-și trage sufletul lângă noi, de a-și potoli setea de liniște pentru că au certitudinea că ne pasă de ei este, de asemenea prețioasă și ne hrănește și pe noi, si pe ei.

Da, uneori se poate întâmpla să nu ne fie la îndemână o astfel de prezență și atunci poate funcționa și un substitut temporar, cum ar fi să citim o carte cu sentimentul că stăm de vorbă cu un prieten (poate vi s-a întâmplat să citiți și să vă recunoașteți în cele scrise sau să aveți senzația unui dialog apropiat), să ascultăm un audiobook sau un podcast cu o persoană cu care rezonăm, cu care chiar ne-ar plăcea să stăm de vorbă, ale cărei gânduri, fel de a fi, perspective ne prind bine, ca și cum am fi față în față.

Sper ca lectura acestor rânduri să fie o întâlnire din care fiecare să își poată lua ce îi este potrivit, să fie un mod de reamintire la nevoie, de inspirație pentru o acțiune sau două și o recunoaștere a faptului că așa diferiți cum suntem, așa dificil cum ne e uneori în viață, tot avem o bază comună – nevoia de liniștire după furtună și nevoia de relații bune.