Amintiri din ceșcuța de porțelan

Băiețelul s-a așezat iute pe scaunul de la fereastră, cu trei rânduri în fața mea. Nu-i auzeam glasul, dar am presupus că poartă o discuție cu mama lui, din moment ce vocea ei autoritară ajungea până la urechile mele. Apoi, am văzut că el privea când pe geam, când la ea, în funcție de ceea ce-i capta pe moment atenția.

Pentru băiat, se pare că discuția luase sfârșit când se urcaseră în autobuz. Dar ea mai avea niște argumente, niște reproșuri, niște reguli de reamintit, niște poziții de reafirmat. Față de băiețel? Față de sine? Față de cei care urcaseră în autobuz odată cu ea și asistaseră la o eventuală scenă în stație?

Era vizibil iritată. Poate că aplicase, cu cele mai bune intenții, metodele învățate la vreun curs de parenting. Pentru unii părinți, un curs de parenting se aseamănă cu antrenamentul pentru un meci de handbal. Învață să respire, să se poziționeze, să intercepteze, să fenteze, să dribleze, să paseze și să marcheze. De parcă jocul s-ar desfășura între părinte și un copil generic, programat să aibă un set de comportamente. Ca și cum, dacă el, copilul, ar avea o reacție inedită, care nu se regăsește în exemplele învățate de părinte sau dacă el, părintele, nu ar putea urma traseul recomandat, lucrurile ar scăpa de sub control. Învățăturile despre parenting – din orice sursă ar proveni – e important să fie blânde și cu părintele, suficient de flexibile, încât să nu creeze și mai multă presiune sau culpabilizare. Părintele, la rândul său, ar fi de dorit să le poată primi și aplica adaptându-le situației, înțelegând că e un proces de învățare împreună – el și copilul – în primul rând.

Din dorința de a crește copii exemplari, fericiți și conștienți, mulți părinți de bun-simț caută trasee cât mai puțin minate, pentru ca relația cu copilul să se dezvolte într-un mediu controlat. Însă am pierdut destule meciuri cu fetița mea ca să înțeleg că un om nu e totuna cu un comportament al lui, la un moment dat. Din perspectiva asta, am privit oameni certându-se între ei și de fiecare dată am avut aceeași viziune, că nu se ceartă unii cu alții, ci fiecare cu el însuși. Se ceartă pentru multe motive, dar în esență, toate motivele poartă un singur nume: autoamăgire. Ne amăgim că celălalt este sau ar trebui să fie într-un anumit fel și în diferite momente descoperim cu frustrare și neliniște că nu e așa. Ne simțim derutați, depășiți, furioși, triști și putem reacționa nepotrivit. Celălalt simte dezamăgirea, dezaprobarea și așa se poate intra într-un cerc vicios.

Nu există o hartă universală a relațiilor dintre părinți și copii. Copiii sunt unici, prin urmare și părinții sunt unici, așa cum și relațiile dintre ei sunt unice. Singurul numitor comun este nevoia tuturor de înțelegere, acceptare și recunoaștere. Într-un cuvânt, nevoia de iubire.

Însă cum iubirea „curge” sub semnul infinitului, ea vine de la Dumnezeu către om, de la părinte spre copil, și tot așa, până când se întoarce din nou la Izvor, pentru a se alimenta pe ea însăși, purificată și îmbogățită de toate inimile prin care a trecut. Așa cum ploaia ajunge apă în fântâni, lacrimi de bucurie sau tristețe, rouă pe frunze, izvor de munte neastâmpărat sau ceai în ceșcuțe de porțelan.

Eu cred că înainte de autoritate și cunoaștere, părinții au nevoie de iubire. Nu pentru copil, ci pentru ei înșiși. Iubirea pentru copil vine de la „sine”. Căci iubirea pentru copil fără iubirea pentru sine e ca și cum ai aștepta să curgă apă dintr-un pahar gol. Comportamentele, reacțiile noastre ca părinți sunt ca niște infuzii. Calde, dulci, delicate, aromate, dacă torni iubire fierbinte peste inima ta smerită. Când cuvintele sunt infuzate cu iubire, orice discuție, cu oricine, se transformă într-un act sacru, ritualic. În care ne sorbim sufletele din porțelanuri fine, așezate delicat pe farfurioare de tăceri filigranate.

Copilul nu înțelege alt limbaj decât limbajul iubirii. Iubirea are propriile ei reguli și principii. Dar ele nu se învață, nu se discută și nu se impun, ci se revelează cu duhul blândeții, al răbdării și al încrederii că viața are grijă de ea însăși și evoluează, indiferent dacă nouă ni se pare că lumea se sfârșește. Coaja sâmburelui trebuie să crape pentru ca planta să iasă la lumină…

…dar m-am luat cu alte gânduri și nu vreau să vă las fără finalul poveștii:

Mama tăcea încruntată, privind undeva afară, peste capul blond al băiatului. Băiețelul moșmondea ceva în poală. Brusc, a tras-o pe maică-sa de mânecă. Ea s-a aplecat spre pieptul lui și au început amândoi să chicotească entuziasmați. Se înghionteau, de parcă și-ar fi disputat o acadea. Unde dispăruse „mama”? Cea care pune pe șine viața copilului, ca pe un trenuleț electric? Cea însărcinată cu schimbarea macazului ori de câte ori acesta deraiază de pe macheta construită din principii și metode învățate, considerate universal valabile și incontestabile? Păi, unde să fie? Era alături, ca o pelerină de ploaie, abandonată de copilul din ea la ușa blocului. De copilul acela care încă mai vrea să simtă bucuria de a se uda până la piele și de a chicoti fără griji.

Am zâmbit sub fular, așa cum zâmbești când te trezești dintr-un coșmar și vezi că afară e liniște, soare și bine. Mai aveam mult până departe, așa că m-am lăsat comod pe scaun, sorbind din ceșcuța mea amintiri calde, aromate, de pe vremea când eu și Codruța stăteam la taifas, cu serviciul ei de ceai așternut pe covor.