Mesaje amestecate

De la o generație la alta se transmit tot felul de lucruri: case, proprietăți, obiecte de mobilier, cărți, tablouri, dar și o moștenire imaterială formată din de reguli, interdicții, modele, visuri, povești.

Despre o astfel de transmisie vreau să povestesc. O poveste cărată în valizele de imigranți de către o familie de greci care a ajuns, nu se știe cum, în Valahia.

Miturile Greciei antice sunt multiple și ramificate, fiecare poate găsi ceva ce i se potrivește, ceva în care să creadă, un mit fondator personal sau al unei întregi familii. Familia de greci despre care vreau să vă povestesc acum a ales modelul Afroditei, zeița frumuseții și a iubirii. Și se știe că o zeiță trebuie adorată.

Mitul s-a transmis de la o generație la alta, până în timpuri mai moderne, când în familie s-a născut o fată pe care au botezat-o Afrodita. Și, coincidență sau nu, Afrodita a devenit o domnișoară seducătoare, cu măsuri perfecte, cu ochi albaștri, păr frumos și des, înălțime de fotomodel. De fapt a și făcut modelling, dar era prea serioasă și studioasă pentru a se rezuma la asta. A continuat să se ocupe de lucruri frumoase, cum îi șade bine unei zeițe.

Afrodita – zeița din Olimp – era măritată cu Hefaistos, zeul urât, șchiop,  inteligent, harnic și priceput la toate. Afrodita din povestea noastră s-a măritat cu un bărbat harnic și priceput la toate, care o adora, dar nu era cel mai frumos bărbat. De fapt, avea mari probleme în a-și ține greutatea sub control.

Cei doi au avut la rândul lor o fată, pe care au botezat-o tot Afrodita. Ea ar fi trebuit să fie o versiune mai nouă, mai tânără a mamei, un mod de a duce mai departe mitul zeiței frumuseții combinat cu mitul  inteligentului Hefaistos.

Dar, odată cu acest mandat, tânăra Afrodita a primit și un alt mesaj, în sens contrar: nu vei putea să-ți depășești părinții, ei sunt deja perfecți pentru că sunt zei. Copiii pot trăi adesea cu această interdicție subtilă de creștere peste nivelul părinților, fie că e sau nu conștientizată; se spune că la umbra stejarilor mari cu greu cresc alți arbori. Misiunea de separare, de individuare e una permanentă și o regăsim în multe familii, în multe relații părinți-copii, nu numai în familia aleasă acum pentru ilustrare. 

…dar să lăsăm firul poveștii să se depene mai departe:

În timp, mitul perfecțiunii zeiței a intrat în coliziune cu mitul universal și personal al fiecăruia dintre noi: complexul Oedip. Acesta postulează că fetele intră în conflict cu mama pentru a încerca să obțină iubire și admirație de la tată. Ori, în cazul nostru e imposibil să concurezi cu o zeiță, mai ales pe terenul ei. Rezolvarea complexului Oedip este o sarcină individuală pe care fiecare o abordează  (sau nu)  pe căi proprii, ceea ce în cazul nostru nu i s-a permis fiicei.

Imposibilitatea de a asculta simultan de cele doua indicații a dus la o mare confuzie în mintea Afroditei cea mică. A devenit rebelă fără cauză, confuză, extenuată de conflictul intern, de cele două mandate contradictorii. Credea că este menită unui destin excepțional și că este ultimul om, în același timp. Simțea că nu reușește să se ridice la înălțimea celor doi părinți-zei. 

Existența unui conflict intern duce la epuizarea unei persoane și la comportamente autodistructive în viața de zi cu zi. Afrodita cea mică nu mai putea să învețe. Cu timpul, a renunțat la facultate, consuma substanțe, avea o viață sentimentală și sexuală haotică, pe scurt era blocată într-o buclă atemporală.

”Mă simt ca o cârpă udă” obișnuia ea să spună. ”Nu-mi mai dau seama cine sunt și ce vreau.”

Rezolvarea unor astfel de conflicte se poate face în cabinetul psihologilor, ei sunt cei care au capacitatea de a  decodifica mesajele și de a le pune în ordine, ceea ce este o muncă migăloasă, de detectiv. Bucățile se îmbină ca într-un puzzle, până ce imaginea devine evidentă, pentru terapeut și pentru pacient. De abia de aici poate interveni vindecarea.

Deși nu toate misterele se rezolvă cu bine, există șanse reale de ieșire dintr-un astfel de impas cu ajutor adecvat.

Cert este că poveștile continuă să existe sub ochii noștri, doar actorii care le dau viață sunt mereu alții. Pentru a ieși de sub puterea implacabilă a destinului, așa cum apare el  în tragedia antică greacă și pentru a trăi o viață normală, la timpul prezent, e necesar ca actorii să înțeleagă ce trăiesc și să rescrie scenariul în felul lor personal, în acord cu sinele lor autentic și nu cu ceea ce li se transmite prin mandat între generații, iar puterea actorilor de a rescrie poveștile, de a le trăi în felul lor personal, cu sens și curaj, nu trebuie niciodată subestimată.

Vă propunem în continuare un scurt chestionar care poate fi util cuiva care simte, care presupune că trăiește într-un fel de poveste care nu-i aparține, cu ”misiuni” stabilite de alții. El poate conduce la niște prime clarificări, care pot fi valorificate apoi într-un proces de psihoterapie, alături de un specialist: 

• E o poveste sau o legendă cu care rezonezi mai mult, pe care o știi din copilărie sau pe care ai descoperit-o ulterior?

• Ai fost asemănat(ă) în copilărie sau te identifici tu cu vreun personaj de poveste, mit, legendă, film, roman? Care sunt caracteristicile personajului?

• Ce trebuie/ nu trebuie să faci, să fii, să exprimi – din punctul tău de vedere? Recunoști glasul cuiva sau dorința puternică a cuiva apropiat în aceste afirmații? Recunoști vreo interdicție primită?

• Ai spune că familia ta te susține în alegerile tale, în ceea ce faci sau are alte așteptări de la tine?

• Cum se simte când ceva din ceea ce faci are sens pentru tine? Care sunt emoțiile, senzațiile corporale, gândurile? Dar când ceva nu are sens pentru tine?

• Dacă ai scrie tu o poveste a eroului/ eroinei care ești, cum ar suna?