Confesiunile singurătății

Dragă jurnalule, astăzi am avut o întâlnire cu un vechi client de-al meu care, total ,,neașteptat’’, nu a fost prea bucuros să mă revadă. Pentru cei care citesc paginile astea pentru prima dată, dați-mi voie să mă prezint: eu sunt Singurătatea. Da, exact, cea de care te ferești ca de gripa sezonieră. Mulți mă consideră un terapeut nonconformist – apar în viața celor despre care știu că au nevoie de mine, mă instalez confortabil undeva înăuntru, în corpul, în emoțiile, în gândurile lor și aștept să mă bage și pe mine cineva în seamă, așa cum ar trebui tratat orice oaspete. Am dreptate? Am. Dacă e să mă comparați cu bucuria, entuziasmul, curajul, nu sunt chiar cea mai confortabilă emoție. Acesta este și motivul pentru care majoritatea clienților mei fug mâncând pământul când mă prezint la ușa lor. Obișnuită fiind cu aceste reacții, mă poftesc singură înăuntru și mă așez liniștită pe un fotoliu. Clienții mei au dezvoltat niște tactici impresionante de a mă respinge și de a se preface că nici nu sunt acolo, însă eu, cu epoci de experiență în spate, știu că încercările astea de negare sunt temporare și că, la un moment dat, tot vor da nas în nas cu mine. Până ce se simt ei pregătiți să facă pasul acesta, eu le mai aduc aminte din când în când de prezența mea, plimbându-mă nestingherită prin universul lor, mai deschizând câte o ușă, câte o fereastră.

Revin la clientul de care vă spuneam anterior. Acest personaj enigmatic și provocator – pe care, din motive de confidențialitate, îl vom numi Max – este un foarte vechi client de-al meu. În viziunea lui Max, eu sunt o bestie cu 7 capete, venită să răscolesc și să distrug orice moment de liniște și odihnă pe care îl are. Cu o expresie nevinovată pe față, am încercat în repetate rânduri să-l conving să stea puțin de vorbă cu mine, măcar să îmi dea o șansă să îl dezamăgesc! Degeaba, m-a desființat din prima uitându-se prin mine, ca și cum n-aș fi fost acolo. Cu toate astea, Max a făcut astăzi un pas mare către îmbunătățirea relației noastre. A trecut pe lângă mine, când citeam concentrată ziarul în sufrageria care se află undeva în corpul lui, și, spre surprinderea mea, în loc să mă ignore, a pășit spre mine și a început să mă certe. M-a jignit, m-a atacat, mi-a spus cât de mult mă disprețuiește și cat de mult își dorește să dispar din viața lui, cum ruinez tot ceea ce iubește și sunt o prezență absolut îngrozitoare și insuportabilă. Nu am fost niciodată mai fericită. În sfârșit, Max mă vedea. L-am lăsat să își spună oful, știind că acesta este primul pas, până când a obosit și, epuizat, s-a trântit lângă mine pe canapea.

I-am mulțumit pentru deschidere și sinceritate și l-am întrebat dacă se simte pregătit să mă asculte și pe mine. După câteva momente de liniște, încă vizibil furios, a încuviințat din cap, semn să îi dau drumul. Am profitat de ocazie și i-am povestit despre mine, despre intențiile și scopul meu în relația noastră. Max nu părea foarte mișcat și mi-am dat seama că pentru el, eu sunt încă o entitate străină. Așa că l-am încurajat pe Max să îmi dea un nume, o formă, o culoare, o textură, astfel încât să se simtă mai confortabil în prezența mea. Max m-a descris ca pe o minge mare de praf. Serios? Praf? După comparația asta, mă reinventez. Mda, măcar nu mai sunt o bestie cu 7 capete. Apoi, ca un specialist în vânzări, i-am enumerat lui Max câteva beneficii de care se poate bucura în relația cu mine, odată ce mă acceptă ca făcând parte din viața lui: timpul petrecut cu mine este o oportunitate pentru auto-reflecție, sunt un stimul declanșator inegalabil al creativității, îl pot ajuta să se relaxeze, să își reîncarce bateriile sociale și îi ofer întotdeauna un spațiu în care să-și clarifice gândurile, astfel încât să ia decizii cât mai corecte și mai bune pentru el. M-am asigurat că înțelege faptul că eu voi fi aici, indiferent dacă mă dorește sau nu și că este alegerea lui ce tip de relație vom avea. Eu sunt acel ,,rău necesar’’, spânul din Povestea lui Harap Alb, numai că, dacă mă vezi și mă accepți, la fel cum sărutul prințesei transformă broasca într-un Făt-frumos, eu mă voi transforma într-o oază de liniște, siguranță și iubire. L-am lăsat pe Max îngândurat, cu speranța că, până data viitoare, va reflecta puțin asupra a ceea ce i-am spus, acum că a decis să mă asculte. Am încheiat această zi cu un zâmbet larg pe buze. Asta sunt eu, Singurătatea – când sunt respinsă, prezența mea poate fi frustrantă, când sunt acceptată, pot fi o oază de lumină împrejmuită de curmali, însă, în ambele cazuri – absolut imposibil de ignorat.

Până data viitoare, jurnalule, voi continua să mă autoinvit în lumea celor care mă evită ca pe un flagel, în încercarea de a-i arăta fiecăruia că nu sunt așa un monstru pe cât au fost învățați să creadă. Poate doar o minge de praf.

Cu răbdare și puțin umor,
Singurătatea